Oana Antipa

Plănuisem să scriu această postare pe 14 şi când colo am uitat să îi spun mamei să-mi trimită minunăţia de carte de care aveam nevoie aşa că am amânat-o pentru azi. Totuşi, înainte să trec la povestea de dragoste promisă în titlu, ţin să menţionez ceva. Mie nu-mi place Drgobetele. Nu ştiu ce naiba înseamnă cuvântul ăsta, mă doare undeva de “tradiţiile româneşti” şi nu-mi pasă că Ziua Îndrăgostiţilor e o sărbătoare împrumutată. Nu-mi plac ursuleţii de pluş, inimioarele sau alte porcărele, dar îmi place că e o zi pe care noi ca şi cuplu o ţinem şi soţul meu îmi face câte o surpriză. Flori, dulciuri, un mic cadou gen o revistă care ştie că îmi place, o ieşire în oraş sau, dacă stăm acasă, să se uite cu mine la un film siropos şi să comandăm ceva de mâncare ca să mă scutească pe mine de pregătitul cinei. Oricum, din chestia cu Dragobetele n-am reţinut decât că e ceva cu ursitul. Româncele se pare că aveau o fixaţie cu ursiţii. Şi de Sfântul Andrei şi de Bobotează şi de n-şpe mii de sărbători e un ritual ceva care are legătură cu ursitul. Aşa că nu, mulţumesc. Prefer Ziua Îndrăgostiţilor. Şi, nu, n-am nevoie de o zi specială care să-mi aducă aminte că-l iubesc, însă în lumea asta în care totul se face mecanic, pe fugă, nu strică o zi pe care să ne-o dedicăm pentru noi. Sunt oameni care mereu îşi surprind partenerul cu ceva, mă bucur că pot. Noi nu putem, ne lăsăm acaparaţi de problemele zilnice, aşa că ne ajută faptul că ne-am stabilit să sărbătorim ziua asta an de an.

Şi ca o surpriză deosebită în luna asta cu sărbătorile iubirii, m-am gândit să vă scriu despre primul roman de dragoste pe care l-am citit. Va fi o postare lungă, am de gând să copiez multe pasaje, aşa că răbdaţi cu mine puţin.

Se făcea că acum mulţi ani, o tânără domnişoară (adică mama) primea de ziua ei o carte. Care se dorea a fi un roman de dragoste. Şi nu era. Era vremea comunismului şi pe lângă clasicii care erau permişi să fie publicaţi, mai exista literatura “modernă”, adică cea a scriitorilor ruşi. Că altfel nu îmi explic de ce cartea “Prima dragoste” de Nikolai Atarov a fost publicată la noi în ţară. Această carte am găsit-o eu în biblioteca părinţilor mei pe la vârsta de 10-11 ani şi eram entuziasmată că o pot citi după ce mama a încuviinţat indiferentă. Ceea ce m-a cam mirat. Mi-aa trecut după ce am citit-o.

Dragii Oanei, cică erau odată ca niciodată o fată şi un băiat, Olga şi Dmitri sau Olia şi Mitea pentru noi, prin anii ’50 în Rusia, într-un orăşel afectat de război. Cei doi proveneau din medii sociale asemănătoare. Tatăl lui Mitea era militar, aşa că el era mai mult singur cu o mătuşă, iar pe Olia şi pe mama ei, o ingineră “de succes” le-a părăsit tatăl, respectiv soţul. Olia şi Mitea erau cum nu se poate mai diferiţi. Ea era o elevă mediocră şi “rebelă”, iar el un elev silitor şi băiat model. Ce mai era un fel de Zac Efron la liceul la care erau ei. Lui Mitea i se aprind călcâiele după Olia şi începe o frumoasă “prietenie”. Autorul îi dă mereu cu “simţământele care îi leagă”, deşi bieţi tineri nici măcar de mână nu se ţin şi se văd cel mai des la alte activităţi şcolare sau la meditaţii. Pentru că Mitea o meditează pe Olia. Pe bune. Nu o meditează la alte lucruri necurate. Nu de alta, dar nici el nu le ştie prea bine, pentru că, nu-i aşa, tineretul socialist era pur şi se gândea numai la cum să muncescă, pentru că muncind din greu ajungi departe. Mda.

Singurul care are ceva împotriva cuplului nostru, este Ceap, prietenul lui Mitea care suferă de gelozia caracteristică  băieţilor părăsiţi de amici pentru alte fete. Mă rog, e fix problema lui, nu?

La ziua Oliei,pe care tinerii nu şi-o petrec în Bamboo, ci acasă cu adulţii, am asistat la o scenă îngrozitor de plictisitoare. Cică mama Oliei povestea ceva despre cum se transportă cărămida în construcţii şi apare un tovarăş de la muncă, iar el era şi ceva rudă cu ele şi Olia nu-l pute suporta şi el zicea ceva de prefabricate, că nu se va mai folosi cărămidă şi cărăuşi pentru ea şi tinerii erau revoltaţi.

“Începură să vorbească toţi deodată.Pantiuhov râdea.

-Asta e şedinţă de producţie în toată regula!

Vitea Şafranov era de parte lui Borodin.(n.b. Mitea)

-În gazete, despre metoda asta se spune că e “antistatală”

Deci aţi reţinut, da? Tineretul era preocupat de ceva ce era “antistatal”. Pe urmă, Mitea şi Olia se ceartă dintr-un fleac. Vine vacanţa de iarnă, cei doi pleacă într-o tabără ca instructori pentru copii. Acolo, vor cu orice preţ să nu afle nimeni “de relaţia lor”. Care mama ei de relaţie, că sunt nişte simpli amici, după standardele de azi. Nu spun că să se sărute sau altceva, dar nici măcar un “te iubesc” acolo, ca-n telenovelele asiatice…Nada de nada. În fine, după ce fiecare îşi vede de copii lor şi trebuie să plece acasă, cei doi se împacă. Încă o mostră de discuţie în care Mitea îşi împărtăşeşte gândurile şi năzuinţele sale:

“Furat de fantezia lui de adolescent, străbătea pământul în lung şi în lat într-o clipită, aşa cum, poate, îl vor străbate oamenii numai în faza comunismului deplin. (…)În toamnă citise o carte minunată: “India de azi”, scrisă de comunistul englez Palm Dott.”

Aţi oservat ce cuvinte am subliniat, da? Ah, da, ce poate fi mai frumos decât iubirea dintre doi tovarăşi? O să merg puţin pe repede-înainte ca să nu vă plictisesc şi pentru că n-am mai apucat să recitesc cartea integral, parţial din lipsă de timp, parţial pentru că îmi venea să cau pe net să ascult cântece pioniereşti. Ideea e că mama Oliei moare (ruşii ăştia şi tragediile lor), aşa că tatăl şi mătuşa lui Mitea o iau pe Olia să stea la ei, pentru că băiatul (mai mare cu un an), oricum trebuia să plece la şcoală în alt oraş şi nu se punea problema de “ce va zice lumea”. Şi după alte câteva mici, evenimente, Mitea ajunge student la Moscova şi continuă să îi scrie scrisori lungi Oliei (evident cu poezii). Ha, am trecut şi eu prin faza cu scrisorile, păcat că Atarov nu scrie şi ce se petrece după cel puţin vreun an de studenţie al lui Mitea.

Uite că am dat-o în cinism spre final şi am vrut să vă ofer o telenovelo-dramă rusească de Dragobete. Că mi-a ieşit, că nu, atât pot, atât fac. Să fiţi iubiţi.

P.S. Tocmai mi-am dat seama că nu trebuie să arunc cartea asta. O să le-o arăt copiilor, să vadă şi ei cum era cu dragostea pe vremea comuniştilor.